Ziua de 8 mai a fost groaznica. M-am trezit cu o durere groaznica de cap, iar dupa ce am fost la biserica am grabit totul ca sa pot ajunge la concurs. Pantalonii scurti si tricoul foarte subtire nu au facut fata nici in fata caminului la ploaia si cele 8 grade. Am ajuns pe Aleea Privighetorilor, cu bicicleta pusa pe masina ca un adevarat snob, fara nici un gand sa mai particip, insa ceva in sufletul meu nu a putut sa reziste startului. Cred ca oricare dintre noi, pasionatii de bicicleta, ar fi facut acelasi lucru in locul meu, dat fiind faptul ca ma simteam ingrozitor era foarte frig si echipamentul meu foarte subtire dar....nu am putut renunta fara sa incerc.
Startul a fost genial, am fortat ca sa evit aglomeratia si am facut-o foarte bine iar in primii 2 km, in euforia mea, nu am mai simtit nici frigul, nici ploaia nici emotiile de alta data. A fost un sprint pe sosea pana la intrarea in padure, unde namolul si lacurile foarte mari nu au contenit pana spre palatul Ghica. Ploua torential, picioarele imi erau ude, spatele asemenea insa NU simteam nimic, doar zambeam si fortam depasirea alaturi de colegii din primele plutoane. A fost super, unii erau super incantati si faceau glume de genul : "Eu sunt bucurestean,nu vreau sa ma murdaresc", sau multi care se speriau de ceea ce vedeau si spuneau ca vor ajunge ca "batranii".
Totul s-a rupt la 7 km de start cand inca namolul era mai lipicios de haine decat de bicicleta, odata cu cedarea rotitei inferioare a schimbatorului. M-am blocat cateva secunde, iar primul gand era tristul abandon, dar si asa trebuia sa merg distanta parcusa pe jos. Am intors bicicleta, si incercand sa imi dau seama ce s-a intamplat, am cerut catorva concurenti din spate un inbus. Totul fara raspuns, nici macar unul negativ pana cand Mihai, un concurent cu 5 minute in spatele meu s-a oprit si mi-a fost de mare ajutor. Singur chiar nu as fi reusit deoarece puteam pune rotita inapoi, dar nu puteam tensiona deraiorul. Am montat totul inapoi cu exceptia unei saibe pierdute, care m-a facut sa realizez ca nu mai pot forta daca vreau sa ajung macar la un punct in care ma pot retrage. La iesirea din padure am sperat ca va fi mai bine si ca voi putea termina cursa...
Nicidecum, rotita avea un joc foarte mare pe masura avansarii, norului a devenit din ce in ce mai lipicios iar cu toata puterea puteam avansa doar cu 12km/h, care nu era o viteza slaba pentru concurs ca nu eram depasit.Toti eram in aceeasi situatie, indiferent de bicicleta, mai scumpa, mai ieftina, frane pe disc sau pe saboti ne opream din km in km sa scoatem namolul din angrenaj si de sub roti iar calvarul fiind completat de vantul foarte rece care facea din temperatura de afara sa fie simtita cu minus.
Cu cel mai mare regret, vanat de frig si cu ochii rosii, deraiolui spate la limita ruperii,am renuntat la kilometrul 25/55 al concursului in fata palatului Ghica, primul punct de alimentare,nu inainte sa ii propun unui concurent cu aceeasi soarta ca mine sa il duc acasa in Bucuresti.
Poate ca a fost mai bine asa, pentru bicicleta, care va primi un cadou cat de curand deoarece intra in reparatii capitale, dar si pentru sanatatea mea, cel ce voi mai pierde 2-3 zile prin casa.
O spun eu, dar o spune si orice alt participant la concursurile de ciclism, pentru ca practic suntem o familie, si cu bine si cu rele, sentimentul e naucitor : cedarea parterului tau de cursa, bicicleta, e sacrificiul suprem care duce necontrolat la abandon.
Imi este greu sa privesc pozele de la sfarsitul cursei, insa ma bucur ca am incercat si ii felicit din toata inima pe cei care au reusit sa termine. A fost o experienta deosebita, care imi era necesara pentru a ma maturiza si a ma face sa vad si partile mai putin placute.
Acum nu imi mai ramane decat sa repar bicicleta, sa imi ridic moralul si sa ma pregatesc pentru concursul de la Comana de pe 28 mai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu