The bucket list

    Cred ca fiecare dintre noi se va regasi in povestea urmatoare, nu ca fapt in sine ci ca un concept de "must do" pe care oricare dintre noi isi propune sa il realizeze mai devreme sau mai tarziu, fie ca este o calatorie costisitoare catre insulele Maldive sau un lucru simplu ca si realizarea unui cocktail nou auzit la postul de radio.
    Pentru mine aceasta lista cu numele provenit din celebrul film cu  Jack Nicholson si Morgan Freeman a avut de bifat multe lucruri pe langa care am trecut nepasator cu masina si pe care as fi vrut sa le vad mai indeaproape. Usor si probabil nesemnificativ pentru altii este sa treci pe  langa crucea inchinata lui Mihai Viteazu  de la Calugareni, la jumatatea distantei dintre Giurgiu si Bucuresti.
    Drumul acesta il fac saptamanal de doua ori cu masina iar cand iesi de pe pod este imposibil sa nu o zaresti iar pentru mine era un mare mister, pentru ca oricat de prostesc ar suna, eram curios cum arata sau ce inseamna insa niciodata nu am oprit 5 minute sa urc pana acolo.

   Solutia am regasit-o la inceputul verii cand am ales sa vin cu bicicleta spre Giurgiu, un drum cu nimic intesant dar tot odata periculos deoarece este drumul european 85 tranzitat de zeci de tiruri care au destinatia vama Giurgiu.
     Spatiu pe langa sosea nu e prea mult, nisip cat incape, vant in camp deschis, uruit de camioane, camp pustiu si claxoane de la diferite masini cu numar de Giurgiu. De ce claxoane? Pentru ca in Gr daca mergi pe bicicleta nu esti privit cu admiratie ca nu  poluezi sau ca faci miscare ci pentru ca esti prea sarac sa ai masina. Nu conteaza ca benzina a depasit pragul de 5.5 lei si ca in Gr stai la semafor de 2 ori doar in serile de vineri si sambata, pentru ca orice tanar daca si-a facut rata la masina acum trebuie de cei 20 de roni care i-a salvat o saptamana intreaga sa nu mearga la fotbal sau la strand, trebuie sa bage benzina sa dea cel mult 2 ture la 40km/h cu prietena in dreapta si inca 3 amici in spate, care probabil la sfarsit contribuie si ei.
    Dar pentru ca ne-am departat de subiect si acum ma simt si eu mai usurat ca mi-am spus of-urile sa continuam cu drumul spre Giurgiu doar pe sosea. A avut 76 de km pe care i-am realizat in 3 ore si 15 minute, a fost intr-o vinere dupa-amiaza cand Bucurestiul era foarte aglomerat si fata mea zambea pentru ca eram de cealalta parte a traficului nefiind obligat sa opresc la semafor si mai rau sa stau de cateva ori la acelasi. Partea pana in Calugareni a fost rapida, eram cu forte proaspete si apa rece din bidonul tinut la congelator iar acolo am oprit la crucea nevazuta pana atunci. Nu a fost ceva extraordinar dar mi-am stapanit curiozitatea, am urcat cu bicicleta in spate vreo 50 de trepte, am baut un pic de apa rece, ne-am pozat(ca altfel nu se poate) si am putut bifa 2 lucruri in lista mea, drumul giurgiu bucuresti facut pe bicicleta si vizitarea crucei de pe deal.

    Pareri, au fost impartite, cand le-am spus prietenilor ce vreau sa fac, pe de-o parte Catalin si Ovidiu care imi spuneau ca este foarte bine si ca nu este dificil dar sa am mare grija la masini si la polul opus Bogdan si SSu care mi-au zis scurt : - Esti nebun, sau nu ai bani de benzina? Eu am zis nu la ambele intrebari dar sa fim sinceri tot ce am consumat au fost vreo 1000 de calorii, recuperate la o pizza si o inghetata buna buna de la avanti.

   Nu a fost mult sau foarte greu, dar a fost special pentru mine ca imi doream demult sa fac asta si ma bucur ca am putut da check la cele 2 cazuri.

   Un alt obiect din lista l-a facut anul trecut turnul de televiziune din Ruse,

un turn pe langa care treceam cu masina la fiecare sfarstit de saptamana cand eram eu mic pe drumul spre tara si il vedeam asa inalt si frumos luminat de partea cealalta a Dunarii. Pare greu de crezut insa au fost multe zilele cand priveam pe geamul masinii si ma gandeam eu daca voi ajunge vreodata acolo, daca voi putea sa il admir, sa il compar cu turnul din Giurgiu, singurul pe care il vazusem de aproape pana atunci. Zis si facut, o aveam pe Meri noua, o cunoscusem pe Cristina care datea impresia ca are inclinatii catre sportul asta insa nu o ajuta bicicleta, era destul de cald pentru o zi de aprilie asa ca ne-am luat buletinele si ne-am pornit pe drum. Am trecut de vama, am ajuns in centru, am mancat o inghetata insa ce era tot prostesc, era faptul ca habar nu aveam cum se ajunge acolo. Stiam doar directia, spre sud si mergem noi ce mergem, ne invartim un pic in cerc si pana la urma trecand prin curtea unor oameni am reusit sa si ajungem. Penibil, ha? ei bine , nu a fost pentru ca nu era niciun bulgar care sa ne bata sau se ne ia la rost:) .. Am urcat cu bicicleta in spate pe colina, ne-am tras sufletul, am facut cateva poze ca de obicei iar apoi cand trecem pe partea cealalta a turnului era o ditamai soseaua care datea in centura orasului ruse. Am scapat fara muscaturi de caini si fara alte problema insa alta data o sa folosesc si gps-ul de pe telefon daca tot il am.

    Una peste alta mi-am indeplinit si visul iar copilul din mine a trasarit de bucurie doar prin faptul ca am ajuns la 10km de casa, nimic dificil doar extraordinar pentru ca a fost nou si mult asteptat.


     Tot anul trecut la sfarsitul sezonului competitonal, odata cu venirea toamnei cu ploile ei ce nu contenesc decat cateva zile in tot anotimpul, am vrut sa ajung cu bicicleta intrun loc despre care auzisem multe de la familia mea insa in care  nu ajunsesem niciodata deoarece mama, fratele si sora mea au plecat in tabara si pe mine m-au lasat la tara pe motiv ca eram prea mic. Trecand peste faptul ca eu si acum cred ca asta era o eschiva de-a lor pentru a ma lasa paznic la bobocii de gasca pe timpul plecarii lor sau ca pur si simplu nu aveau nevoie de inca o belea pe cap am decis sa ajung pana acolo intrun moment in care mai aveam niste bani cu Crisu si chiar nu am stiut unde sa mergem.

     Am ales pe Google maps Lacul Sf Ana, situat langa Baile Tusnad, am cautat cazare pe internet si am pus bicicletele  in masina si am tulit-o catre locul in care nu ajunsesem niciodata. Stiam ca este in Harghita, iar acest fapt ma speria intr-un fel pentru ca aveam o impresie ciudata, nu stiu de unde creata in capul meu, ca nu ma voi intelege cu ungurii de niciun fel. Eh, nu a fost asa ci din contra a fost extraodinar de bine, oameni intelegatori, cazare ieftina la o calitate superioara, peisaj superb iar potentiale trasee de exceptie.
    Daca vrei liniste sa te duci in aceasta zona in afara sezonului, pentru ca noi am ajuns acolo si in afara de vreo 2 caini si un paznic foarte glumet cu o cultura bogata despre locul pe care trebuia sa il supravegheze nu am gasit nimic.

    Drumul din Bai pana sus la Sf Ana nu are mai mult de 20 de km asa ca este mai mult decat accesibil cu bicicleta mai ales ca mergi in totalitate pe sosea iar ploaia inceputa nu ne-a ingreunat foarte mult obiectivul dar am preferat sa ne oprim un pic la cabana aflata la 2 km de lac sa ne adapostim cand aceasta s-a intarit si sa mai povestim cu paznicul care si asa cred ca se bucura ca mai are cu cine sa mai vorbeasca.

   

 Ploaia nu a durat mult, insa a fost violenta iar dupa vreo 10 min de stat la taclale am luat-o din loc si ne-am grabit sa vedem singurul lac vulcanic din Romania. In 3 minute cred ca am ajuns la un punct intermediar de Belvedere la sfatul Paznicului, am urcat vreo 30 de trepte insa pentru cel mai frumos peisaj vazut vreodata, lacul in toata spledoare lui cu ceata ridicandu-se din apa cristalina.

 
   A fost ceva superb iar cand am coborat spre lac si am vazut toate acestea de aproape am spus cu adevarat ca sunt mandru de frumusetea tarii noastre(fara complearea cu : pacat ca este locuita).

    Bicicleta iti da o mobilitate extraordinara iar daca vrei sa realizezi lucruri mari cu ajutorul ei , ea nu te va lasa dezamagit. Poti vedea lucrurile cu adevarat frumoase in profunzimea lor si totodata sa iti cureti organismul de toate toxinele acumulate in mediul urban atunci cand faci o tura montana. Pentru mine bicicleta va fi mult timp un mijloc de a face miscare indiferent de unde ma aflu iar daca voi putea vreodata sa vad fiecare centimentru din aceasca tara pe doua roti nu voi da niciodata inapoi.
    Am scris aceste randuri pentru a evidentia ca nu toate lucrurile importante  trebuie sa fie si marete. Maret, este pentru fiecare persoana in parte un lucru pe care isi doreste sa il faca iar faptul ca asteapta mai mult pentru el,  face ca acel lucru sa aiba o mai mare importanta si sa ii dea incredere ca poate reusi in altele pe care le crede mai greu de realizat.
   Nu conteaza cat de departe sau aproape este punctul tau de realizat pentru ca bucuria adevarata vine din lucruri simple pe care fiecare le apreciem dupa bunul plac.

In pas cu evolutia

      Lumea evolueaza si noi (ar  trebui) odata cu ea, iar asta m-a facut sa intru in pas cu tehnologia si sa imi fac si eu un link al acestei pagini transmis prin intermediul codurilor QR citite direct cu ajutorul smartphone-urilor de tip iphone, galaxy, htc etc.

      Codul este unul foarte simplu iar cele mai multe detalii le gasiti aici iar ca sa vedeti ca m-am descurcat scanati cu telefonul urmatoarea imagine.

Prima Evadarea..in namol

      Dupa multe asteptari a venit si ziua concursului, precedata de multe pregatiri, reglari, verificari, achizitionarea de batoane energizate, echipament de concurs pentru ca totul sa fie perfect. Insa ceva nu a vrut sa fie bine in ciuda binevointei preotului de la biserica din regie care a amanat slujba de duminica cu 15 minute ca sa imi citeasca mie din Evanghelie, fiind deochiat la ora 8 dimineata, a binevointei lui Sorin Oprescu, desemnat ca delegat oficial de start, care a intarziat 10 minute, dandu-mi sansa sa intru si eu in cursa sau a binevointei  unui anumit Mihai care s-a oprit la km 7 al traseului sa ma ajute sa montez rotita inferioara a deraiorului spate, deoare ce eu ca un sportiv adevarat nu imi iau inbusuri ci proteine :|.

     Ziua de 8 mai a fost groaznica. M-am trezit cu o durere groaznica de cap, iar dupa ce am fost la biserica am grabit totul ca sa pot ajunge la concurs. Pantalonii scurti si tricoul foarte subtire nu au facut fata nici in fata caminului la ploaia si cele 8 grade. Am ajuns pe Aleea Privighetorilor, cu bicicleta pusa pe masina ca un adevarat snob, fara nici un gand sa mai particip, insa ceva in sufletul meu nu a putut sa reziste startului. Cred ca oricare dintre noi, pasionatii de bicicleta, ar fi facut acelasi lucru in locul meu, dat fiind faptul ca ma simteam ingrozitor era foarte frig si echipamentul meu foarte subtire dar....nu am putut renunta fara sa incerc.

     Startul a fost genial, am fortat ca sa evit aglomeratia si am facut-o foarte bine iar in primii 2 km, in euforia mea, nu am mai simtit nici frigul, nici ploaia nici emotiile de alta data. A fost un sprint pe sosea pana la intrarea in padure, unde namolul si lacurile foarte mari  nu au  contenit pana spre palatul Ghica. Ploua torential, picioarele imi erau ude, spatele asemenea insa NU simteam nimic, doar zambeam si fortam depasirea alaturi de colegii din primele plutoane. A fost super, unii erau super incantati si faceau glume de genul : "Eu sunt bucurestean,nu vreau sa ma murdaresc", sau multi care se speriau  de ceea ce vedeau si spuneau ca vor ajunge ca "batranii".

    Totul s-a rupt la 7 km de start cand inca namolul era mai lipicios de haine decat de bicicleta, odata cu cedarea rotitei inferioare a schimbatorului. M-am blocat cateva secunde, iar primul gand era tristul abandon, dar si asa trebuia sa merg distanta parcusa pe jos. Am intors bicicleta, si incercand sa imi dau seama ce s-a intamplat, am cerut catorva concurenti din spate un inbus. Totul fara raspuns, nici macar unul negativ pana cand Mihai, un concurent cu 5 minute in spatele meu s-a oprit si mi-a fost de mare ajutor. Singur chiar nu as fi reusit deoarece puteam pune rotita inapoi, dar nu puteam tensiona deraiorul. Am montat totul inapoi cu exceptia unei saibe pierdute, care m-a facut sa realizez ca nu mai pot forta daca vreau sa ajung macar la un punct in care ma pot retrage. La iesirea din padure am sperat ca va fi mai bine si ca voi putea termina cursa...
    Nicidecum, rotita avea un joc foarte mare pe masura avansarii, norului a devenit din ce in ce mai lipicios iar cu toata puterea puteam avansa doar cu 12km/h, care nu era o viteza slaba pentru concurs ca nu eram depasit.Toti eram in aceeasi situatie, indiferent de bicicleta, mai scumpa, mai ieftina, frane pe disc sau pe saboti ne opream din km in km sa scoatem namolul din angrenaj si de sub roti iar calvarul fiind completat de vantul foarte rece care facea din temperatura de afara sa fie simtita cu minus.
    Cu cel mai mare regret, vanat de frig si cu ochii rosii, deraiolui spate la limita ruperii,am renuntat la kilometrul 25/55 al concursului in fata palatului Ghica, primul punct de alimentare,nu inainte sa ii propun unui concurent cu aceeasi soarta ca mine sa il duc acasa in Bucuresti.
     Poate ca a fost mai bine asa, pentru bicicleta, care va primi un cadou cat de curand deoarece intra in reparatii capitale, dar si pentru sanatatea mea, cel ce voi mai pierde 2-3 zile prin casa.
    O spun eu, dar o spune si orice alt participant la concursurile de ciclism, pentru ca practic suntem o familie, si cu bine si cu rele, sentimentul e naucitor : cedarea parterului tau de cursa, bicicleta, e sacrificiul suprem care duce necontrolat la abandon.
    Imi este greu sa privesc pozele de la sfarsitul cursei, insa ma bucur ca am incercat si ii felicit din toata inima pe cei care au reusit sa termine. A fost o experienta deosebita, care imi era necesara pentru a ma maturiza si a ma face sa vad si partile mai putin placute.
    Acum nu imi mai ramane decat sa repar bicicleta, sa imi ridic moralul si sa ma pregatesc pentru concursul de la Comana de pe 28 mai.

Inceputul sezonului 2011

       Odată cu aderarea la Uniunea Europeana, ziua de 9 Mai a devenit deja o tradiție pentru noi romanii, dar mai ales pentru iubitorii de montain-bike care pe linga Ziua Europei sarbatoresc si inceperea sezonului competional la concursul "Prima Evadare", concurs aflat deja a 3-a editie.

       Din pacate prima editie nu am putut sa o celebrez alaturi de cei 500 de participanti insa in 2010, la o luna dupa ce am achizitionat-o pe "Meri", mi-am luat inima in dinti si am pasit pe tainele acestui sport la prima competitie din acel an. Surprins fiind de numarul de participanti, circa 1300, dar mai ales de vremea nefavorabila am incercat sa imi duc in extrem conditia fizica. Concursul s-a desfasurat intre Academia de Politie si complexul Astoria din Snagov prin padurea Baneasa pe o distanta de 55 de km iar vremea rea, lipsa experientei si mai ales lipsa echipamentului au avut un cuvant bun de spus dar ajutat si incurajat de Catalin, singurul cunoscut la momentul acela, de dorinta de a-mi demonstra ca pot si increderea prietenilor care ma asteptau la final, cristina, seba si andreea, am reusit sa ma clasez pe 212, loc care mi-a dat o oarecare satisfactie in aceasta competitie de amatori.

        2010 a fost un an foarte bun pentru mine si pentru conditia mea fizica. Am facut antrenamente, initial prin toate parcurile din Bucuresti apoi urmand usor turele catre Mandra,Ruse, Comana, Paltinul.Toate acestea m-au facut sa mai particip la inca 2 competitii, Duatlon Brasov, proba stafeta impreuna cu Crisu si Geiger Sibiu, "cel mai dificil concurs de montain-bike", dupa cum spun cei mai experimentati decat mine.

Au fost concursuri mult mai dificile decat "Prima Evadare", iar participantii au fost la un standard ridicat si am reusit sa ma clasez la ambele in prima jumatate dar marele meu castig este ca mi-am facut prieteni si ca am vazut locuri noi in cel mai frumos mod.

       Acum asteptam dimineata zilei de 8 mai, si postarea noastra la start cu gandul unui rezultat mai bun decat precedentul, asa ca, scoatem bicla la ture zilnice, atunci cand vremea ne permite, iar nelipsitele manusi,casca, ochelari si echipament le asezam frumos, asa, ca de sarbatoare.
      Un drum lung si fara pene!